Timp citire: 7 minute

---

E o dimineață rece, sau poate sunt doar foarte obosită de la cât de puțin am dormit. Simt frigul cum îmi intră pe sub mânecile de la geacă și o aud pe mama în spatele meu cum mă întreabă de toate:

– Unde ai pus banii extra?

– Am 20 de dolari cusuți în buzunarul de la blugi.

– Unde sunt actele tale?

– În bagajul de cală, mama, pe bune, poți să te oprești? E toată lumea aici și mă dădăcești de parcă nici nu plec în celălalt colț al pământului!

Aud liniștea din aer, am sărit calul. Mă uit în spate și mama plânge în brațele mătușii mele… Probabil se gândește continuu să retragă toată permisiunea mea de a pleca în Tokyo la 13 ani.

Mă grăbesc să ajung la check-in, doar-doar să nu se răzgândească ai mei. L-au adus și pe dl. Soare, un prieten de-ai lui tata, singurul din tot satul Vlașin care a fost în avion vreodată. L-au adus pentru că el știe mersul lucrurilor și o să fie bine; eu habar nu am la ce să mă aștept și ce urmează. Îl urmez pe acest domn care merge în fața grupului împreună cu tata, îi explică lui tot de parcă tata pleacă prima dată cu avionul, nu eu.

Se auzea doar vocea domnului Soare in tot aeroportul, ii mai trebuia un steag de o culoarea aprinsa sa stim toti unde sa mergem:

– Aaa, pai ce mai Goguta(tata, scurt de la Gheorghe), la Zurich cand o ateriza Oana, o sa vada, e altceva, pai ce e ca la noi? Acolo au multe terminale si zeci de porti de imbarcare!

– Pai si o sa se descurce Oana fara pic de engleza?

– Pai ce? Arata biletul la orice ghiseu ca asta de am fost noi mai devreme si sigur ajunge ea in Japonia, stai fara griji mai Goguta.

Sunt docilă, nu comentez, nu mă uit în jur, pentru că mi-e frică să nu înceapă panica să-și facă loc în mintea mea. Am de schimbat un avion în Zurich și mă așteaptă peste 20 de ore de zbor și aeroporturi. Nu trebuie să pierd controlul.

Check-in-ul este făcut, bagajul enorm de 32 de kg a trecut fără o plată extra, l-am cantarit acasa de zeci de ori. Mă ia un fior și mă gândesc serios ca la întoarcere să las în Tokyo așternuturile de la mama, nu vreau să cheltuiesc nici un leu la întoarcere. Am un obiectiv de menținut, trebuie să mă întorc cu 2000 de dolari acasă fiartă – coapta.

Mergem la controlul pașapoartelor, eu și alaiul meu de familie, prieteni și părinți care își suflă nasul continuu de parcă au vreo alergie. Da, au alergie la plecarea mea pentru 3 luni în Tokyo.

Trec de controlul de securitate și mă uit în urmă. Am lăsat 2 părinți frânți de plâns, oboseală și griji, o soră care preia durerea lor și care nu mai știe pe cine să strângă în brațe, o mătușă care plânge mai tare decât mama, un unchi care își judecă sora pentru ce prostie a făcut, bunica nici nu vrea să se uite la plecarea mea, dl. Soare care vede in mine un Elon Musk și colegele mele din clasa a 7-a care m-au ținut de vorbă toată noaptea.

Îndeajuns de multă lume încât să simt presiunea succesului și a celor 2000 de dolari de care părinții mei s-au împrumutat pentru plecarea asta.

Cu biletele de imbarcare în mână, pașaportul și un dosar de acte ținute strâns, mă duc direct la poarta către Zurich. Eram cu o oră prea devreme, iau un loc și nu mă mișc până la imbarcare, de parcă aeroportul sau poarta s-ar fi mișcat dacă mă mișcam și eu.

Cand s-a deschis imbarcarea am fost prima, locul 17J, avionul semi-gol. Urmăresc instrucțiunile stewardesei pentru prima dată în viața mea, le urmăresc de parcă urma o lucrare de control. Gata, știu ce să fac și dacă pică în ocean și dacă pică în munte.

Orele din avion au trecut imediat, mă uit în jur, doar oameni de afaceri, îmbrăcați conform, laptopuri, CD playere și căști… Nu mai văzusem niciodată atât de multe la un loc, parcă eram într-un magazin de electronice cu vânzători la costum.

Am aterizat în Zurich. WOW.

Mai auzisem cuvântul terminal, mi l-a spus doamna aceea la check-in în București si de la dl. Soare trebuia să schimb terminalul în Zurich. Am tot sperat că cineva îmi va explica clar ce trebuie facut, probabil dl. Soare i-a explicat lui tata, eu nu țin minte definiția și exact cum mă așteptam chiar nu știu engleza deloc… Hai să vedem cum o descurcăm pe asta.

Odată ajunsă în terminal mă blochez vreo 5 minute în mijlocul lui, șocată, uimită de diversitatea lumii. O familie de africani trec pe lângă mine în papuci și haine tradiționale colorate, văd o familie de ruși cu niste blanuri impecabile și mulți oameni care păreau că nu s-au uitat la Meteo când au plecat de acasă.

În Zurich plouă, e gri, dar aeroportul acesta este o enclavă multi naționala, limbi și culori atât de diferite încât încep să simt gustul și bucuria doar pentru că apuc să văd așa ceva cu ochii mei. Abia aștept să le povestesc alor mei, poate ii pot suna când aterizez.

Mă uit in jurul meu sunt o multime de ghisee, ma duc la un ghiseu, orice ghiseu, le arăt biletul și un domn drăguț, tânăr, îmi explică treaba cu terminalul și că mai am 6 ore până la zborul meu către Tokyo, Narita.

Mă duc spre terminal arătând boarding ticket-ul meu din 20 în 20 de oameni doar să mă asigur că sunt pe drumul cel bun și cu o continuă anxietate timp de vreo oră in care am schimbat trenuri, benzi rulante kilometrice și o multitudine de naționalități la care mă uitam cu gura căscată.

Toate locurile sunt ocupate în terminal la orice poarta, văd niște oameni care dorm pe jos, de cine știe când. Mă întind și eu dar nu reușesc să adorm, panicată că aș putea pierde avionul și ar trebui să plătesc singură biletul mă terifiază.

Cele 4 ore rămase sunt un deliciu obositor, gânduri îmi zboară prin cap: cum o să fie, câte grade, ajung noaptea, oare merg autobuzele la ăștia noaptea?

Gândurile mele sunt întrerupte de un anunț care parcă era doar în capul meu: zborul meu anunțase îmbarcarea, un puhoi de oameni se îndreaptă spre poartă, o multitudine de oameni, zeci – sute, nu înțeleg unde mergem toți… pe geam văd cel mai mare avion pe care l-am văzut vreodată, o balenă metalică care nu are cum să stea în aer, pe el scria Airbus A380 – 800, o balenă cu cocoașă.

Ne îmbarcăm, nu am noroc să stau la etaj, dar oare face o diferență? Ești într-un avion cu etaj, doamne ce povești o să ai de spus acasă, Dl. Soare sigur nu știe că există așa ceva, nu l-am auzit spunând despre asta vreodată.

14 ore, atât am stat trează, cu ochii pe geam și testându-mi engleza, 14 ore de întrebări, curiozități și stres.

Stresul mi-a adus o primă experiență în viața mea, organismul meu a decis că acesta este momentul cel mai potrivit în care sa devin femeie și menstruația mi-a făcut o primă vizită. Dar eu nu am vorbit cu nimeni despre asta, nu știu ce să fac, nu am nimic la mine… de ce nu știu nimic despre asta? Simt o oboseală cronică, dar nu pot să închid ochii, de parcă dacă aș adormi, acest avion ar dispărea și m-aș trezi la mine acasă.

Apăs pe semnul cu omuleț și o doamnă vine în întunericul și liniștea aceea absurdă. Cred că e noapte aici, în cer și între fusuri orare. Nici nu știu ce oră este în România. Nu reușesc să îi explic insotitoarei de bord ce e cu mine, nu știu engleza de baza, dapoi termeni medicali, însă găsesc la baie ceva ustensile pe care le folosesc total greșit, dar cu toate astea, ceva, ceva am reușit eu. Doar de nu mi s-ar mai lipi de pantaloni și parcă foșnăiam la fiecare mișcare.

După 13 ore de adrenalină, mâncăruri ciudate și liniște chinuitoare, oamenii se trezesc, își deschid parasolarele și pe partea mea de avion văd ceva nemaîntâlnit. Un vârf de munte alb, parcă desenat, parcă îl știu de undeva, un vârf cu o gaură fix în mijloc, arată ca o mare buba a pământului. Căpitanul ne anunță că putem vedea muntele Fuji. Mă bufnește plânsul de fericire, auzisem de el, știam că e un vulcan, era primul vulcan pe care îl vedeam vreodată. Avionul dă o tură în cerc în jurul lui, mi-am umplut inima cu acea imagine, acest munte seren, de nicăieri apărut printre nori, parcă un shogun al naturii. Parcă deja intuiesc cultura lor: este măreață, individuală, curată, pură, dar cu un sâmbure periculos, lavă încinsă este în inima ei.

Aterizăm, Narita, Tokyo, Japonia. Dau de un aeroport și mai mare decât cel din Zurich, încep să îmi fac o idee despre lume și magnitudinea ei. Trăiesc într-o țară extrem de mică, cu un singur terminal și 10 porți de îmbarcare.

La controlul de securitate ceva nu este in regulă, ceva foarte în neregulă. Văd niște polițiști de frontieră cu niște câini, vin spre mine, mă sperii. Incearcă să-mi explice în engleză, nu înțeleg nimic, aud doar:

– Papers! Papers! Visa! Visa! tipau la mine o hoarda de japonezi mici si agitati.
Nu ne înțelegem, nu mă bufnește plânsul, I keep it all together și imi aduc aminte de dosarul cu acte aparent nefolositoare în bagajul de cală. Le fac semn la benzile de bagaje și vine după mine un alai de polițiști și câini. Îmi văd bagajul și îl deschid în fața lor, dau la o parte cearșafurile de la mama, ținutele făcute de tata și feonul de o dimensiune absurdă pentru bagajul acela. Găsesc dosarul și îl înmânez!

Aparent acele documente erau cele mai importante, reușesc să trec cu viza mea de entertainer obținută printr-un contact important de la București. Nu voi spune mai multe, dar pot spune că este un designer extrem de cunoscut ce mi-a făcut rost de această combinație de viză 😊. Viza ce mai târziu îmi va crea niște probleme masive, dar până atunci…

Scot hârtiile trimise prin fax de la agenția din Tokyo, hârtii ce simulau o hartă desenată de mână. Ce este clar este că trebuie să ajung la acest Ana Hotel și apoi să sun la agenție. Este ora 23:00 si pe hartie sunt specificate niste ore ce par de dimineata, ma ia putin greata….

Semne peste tot cu autobuze către Ana Hotel, îmi cumpăr un bilet de 3 yeni și mă urc în unul din ele, sperând că este cel corect. Mă ajută un domn mic japonez, foarte drăguț, cu cele 32 de kg de bagaj. Tokyo este superb noaptea. Aș putea spune că Blade Runner de aici este inspirat și jur că îl auzeam pe Vangelis în urechi. Aveam totuși vreo două casete, pe lângă cele cu Celine Dion, deci Tokyo putea să îmi sune a Vangelis sau a Celine Dion.

Se face 12 noaptea și nu am dormit de două zile. Cobor din autobuz și fug în hotel să sun la agenție, însă eu nu am bani, am doar dolari, hârtii și aceste telefoane functioneaza cu fise sau cartele? Ce sunt telefoanele astea, parcă sunt telefoane publice, dar în interior? Simt cu colțul ochiului cum un domn rozaliu la față, gras și ușor transpirat mă urmărește…

– Hey little lady, you need help?
– Yes please!
– You need coins, you have coins?
– No.
– Well, I have some coins for you, what can you offer me for them?
– I have 20 dollars, sir.
Atunci îmi dau seama că bagajul nu este la mine. Îl las pe domn, fug prin hotel către stația de autobuz și observ că autobuzul nu mai este. Mă așez pe bordura și plâng, însă în vocalele japoneze obișnuite, un domn, tot mic, îmi atrage atenția. Bagajul meu era la recepție, mă aștepta. Mă liniștesc și mă întorc spre ce cred că ar fi un englez într-o călătorie de business, era tot acolo, speram să nu fie.

Îmi întinde o fisă și când o iau din mâna lui, mă ține puțin de mână uitându-se în ochii mei. Simt un fior rece pe spate și mă uit în jur să văd dacă mai este cineva, doar câțiva oameni la barul îndepărtat și la recepție. Smulg fisa, caut foaia cu numărul de telefon, e un număr scurt și ciudat, 7505-1111. Ceva nu merge, fisa tot îmi pică înapoi. Mi-au dat numărul greșit, ăștia sunt nebuni??? Ce fac acum?

Mă duc la recepție, arăt foaia și fisa și izbândesc să sun, răspunde cineva:

– Musi musi!
– Hello! I am Oana, Ana Hotel is!
– OK OK OOOOaaaana, stay there don’t leave!
Aștept în afara hotelului, lângă bagajul meu enorm, cât mine de mare și greu cât două Oana. Văd un japonez scund, cu părul lung și foarte agitat venind către mine cu o foaie pe care scria WANNA! Îi spun că nu sunt WANNA, sunt OANA, să se ducă în altă parte. Se prezintă încă o dată și insistă să urc în mașina de peste drum, un minivan cu geamuri fumurii. Nu am reușit niciodată să îi țin minte numele, urc în mașină gândindu-mă că pare cel mai normal lucru să vină acest nene să mă ia de aici la 1:00, pare că știe ceva despre mine.

Pe sub poduri suspendate, peste poduri, dealuri și canale cu copaci înfloriți ajungem pe un deal în fața unei clădiri subțiri, cu multe etaje, cred că am numărat vreo 21. Coborâm și ajungem la etajul 17, mi s-au înfundat puțin urechile. La etajul 17 mă așteaptă un birou plin de oameni, de parcă ar fi 10 dimineața la biroul de asigurări.

Îmi măsoară degetele de la mâini, tălpile, bust, talie, șold, gât, între umeri tot ce iti puteai imagina ca poate fi masurat in aceea noapte mi s-a masurat.

In final, îndrăznesc să cer la baie, nu mai știam cum stă treaba cu femeia, ce tocmai devenisem. Stăteam rău, aveam nevoie de niște sfaturi în direcția asta. Aud de la baie că este ceva în neregulă, o măsurătoare nu era corectă, îmi arată cu degetul pe burta mea și apoi cu degetul în aer, făcând semn că NU E BINE!

Am ajuns până aici și aveam talia prea mare se pare, la 13 ani eram prea mare în talie.

Cu anxietate îndrăznesc să cer un absorbant prin niște semne absurde și explicații rom-english, atunci văd cum gălăgios expiră eliberator tot biroul. Se pare că talia mea oversized avea o explicație și toată lumea s-a liniștit, am trecut testul măsurătorilor!

Fără prea multă conversație, pentru că eu nu o puteam susține, mă trezesc iar în mini-van, începe să mi se facă foame. La vreo 10 minute de ceea ce am stabilit eu în minte că ar fi agenția, mă găsesc în fața unui hotel care nu înțeleg cum se numește, dar văd trei stele mai mult stinse decât aprinse.

In alte trei minute, într-o cameră de hotel cu o mică bucătărie inclusă și un dosar de hârtii în mână, erau detaliile pentru a doua zi si harta ce imi explica traseul pe jos pana la agenție, trebuia să fiu acolo la 8:00 am. Mi-a sărit în ochii un nume amuzant, Roppongi Station. Oare Dl. Soare s-ar fi descurcat cu harta asta in brate intr-un oras in care totul este in japoneza? Nu mi se mai parea asa brav dl.Soare, simteam cum deja l-am depasit in aventurile vietii.

Foameeee… hmmm ce să fac, adrenalina nu mă lasă liniștită în cameră, ies, găsesc la 10 pași de hotel un supermarket dar nu recunosc nimic și nici nu pot citi nimic, parcă dibuiesc niște logo-uri dar nu pare să fie telemeaua aia de o știam eu.

Observ repede că nu au telemea, mă întristez… Ce voi mânca aici? În mijlocul patului, deja ora 3:00, nu pot dormi de foame dar îmi aduc aminte că mama mi-a pus niște supă ABC instant la mine, încălzesc niște apă la fierbător și o torn peste cana de plastic. Mă umplu de litere un pic prea tari și zeamă cu gust de supă “ca la mama acasă”, adorm îmbrăcată cu bagajul nedesfăcut.

Pentru continuare, abonează-te la newsletter și vei fi notificat când este publicată partea a doua.

Distribuie:

• Facebook
• Threads
• Twitter
• Mail
• WhatsApp
• LinkedIn