Timp citire: 5 minute

Aud cum sună fixul, mama răspunde, e agenția!

– Oana ești cerută să faci un editorial pentru revista Super, este la prima ei ediție, trebuie să fii la stadion mâine la ora 9:00.
Nu întreb de bani, nu contează, sunt fericită peste măsură pentru că este primul meu editorial.
În formula clasică, eu și Cătălina suntem la stadion la 9 fix.
Machiaj smokey eyes și părul lăsat liber … ajung la partea cu haine.
Pun pe mine prima ținută o, rochie cu un decolteu în V adânc până la buric, Janine bineînțeles.

Mă ridic în picioare și observ că nu stă pe mine, stilistă se uită linistia la mine și scoate o borsetă cu clești mici dar și unii imenși parcă de prins covoare sau cabluri. Mă întoarce cu spatele la ea și îmi prinde cam 2 măsuri în cleștii aceia mari de sus până jos pe mijlocul spatelui.
De nicăieri văd că scoate un scotch dublu adeziv și îmi lipește pielea de rochie pe acel decolteu în V.

– Să nu te miști mult, să nu te așezi, mergi încet până la fotograf și te mai prind eu la cadru.

Mă uit la sormea, ea la mine, dăm din umeri și țopăi încet până pe marginea bazinului olimpic.
Încerc să stau cât se poate de încordată de spate și vântul îmi bate părul în gură, încerc să-l dau la o parte dar aud cum îmi sar cleștii de pe spate într-un ritm aproape muzical.
Fotograful râde, sormea e albă la față, stilistă sare să prindă cleștii din bazinul golit de apă.
O dată rezolvată treaba și întoarsă la cadru, fotograful:

– Uită-te la mine și stai cambrată toată. Acum nu te uita la mine. Acum uită-te în sus, în jos. Stai cambrată că îți sar cleștii!

După primele 2‑3 poze cu clești, ace de siguranță, piele lipită cu dublu adeziv, înțeleg cât de grea este meseria asta până la urmă.
Fizic sigur grea, din punct de vedere atitudine nu știu dacă am menținut, eu am stat țeapănă, asta știu sigur.
După 6 ore sunt liberă să plec, sunt ruptă și numai de teme nu am chef.

Este 6 dimineața, m-am trezit să plec prima zi la Buftea din cele 2 săptămâni în care voi merge zi de zi pentru repetiții, A la recherche de Brâncuși a început deja pentru mine azi.
Un autobuz 117 până la Unirii și un tramvai 5 până la Strada Leonida și am ajuns la autocar. Eu, multe modele adulte și încă 3 puștoaice de vârsta mea care se pare că aveau și ele un rol acolo.
Când văd ce modele sunt mă simt că am nimerit unde trebuie, toată cremă modellingului din aceea perioadă era acolo, femei pe care le vedeam în emisiuni tv sau pe care le admirăm din reclame.

Drumul până în Buftea e că plecarea în excursie doar că în loc de colegi vezi niște femei absurd de frumoase, toate la un loc.
În toată gălăgia aceea ciulesc urechile să aud bârfele sau să îmi potolesc curiozitățile, mă uit cum sunt îmbrăcate, cum se poartă și mai ales care cu care nu se place.

Ajungem la Studiourile MediaPro, prima dată când văd studiouri.
Hale imense cu cabluri, lumini și stative, camere de make up și costume.
Pe lângă mine trece domnul acela de la Meteo și fata aceea de la Horoscop, oare cine o să mai treacă pe aici?
Hala noastră are coloana infinitului desenată pe jos la o scară imensă, acela este podiumul pe care repetăm până se construiește cel real.
Ducu Darie ne strânge pe toate și ne tine o ședință, așa aflu că sunt 4 acte: lemn, metal, foc și piatră plus mireasa pe care o prezintă tuturor: EU.
Mă bușește râsul când aud cuvântul “mireasă”, who me?
Toate fetele se uită la mine, multe nu par să înțeleagă care e faza și probabil se intreaba de ce are un copil rolul cel mai important aparent. Habar nu aveam că în prezentări există o cireașă pe tort la final.

Ducu ne explică, fiecare act are modelele lui și muzica lui creată de Adrian Enescu. (într-un album ce se numește Invisible Movies. Dacă îți place muzica experimentală îți recomand acest album din suflet, piele de găină promit)
Primele la repetiții suntem noi cele mici, cele 4 puștoaice de 11‑13 ani al căror rol e de a deschide prezentarea și de a anunța schimbarea fiecărui act cu diferite coregrafii, nici mai mult, nici mai puțin de 5.

– Oana hai prima să îți arăt ce trebuie făcut. Deci voi veți fii dezbrăcate toate!
Se face linisite, ochii mei îi căuta pe ai lui Ducu să înțeleg dacă este vreo glumă, el pare genul de om amuzant de fel.
Râde în hohote.

– Stați fetelor linisite, veți avea un costum din lycra culoarea pielii din cap până în picioare care da aparență unui corp gol și da acolo jos vorbesc cu doamnele să vă pună un triunghi. dar promit că nu se va vedea nimic. Voi sunteți spiridușii, voi anunțați schimbarea elementelor cu care Brâncuși a lucrat.
Mă liniștesc și o aud pe Raluca (colega mea spiridusa) :

– Doamne ce bine, că mă omora mama!
Acum eu stau și mă gândesc, cine e acest Brâncuși și care e faza cu el? Până acum nu mi-a trecut prin gând să întreb pe nimeni, de rușine. Colegele mele spiriduse nu au habar asta e clar.
Prima zi se termină la 2:00 noaptea, după multe sendvișuri cu șuncă și cașcaval, plimbări prin studiouri vânând vedete de care să mă ascund negreșit.

Cel mai mult îmi plac repetițiile de la actul “foc”, nu de alta dar această Lili Stan este o capodoperă în mișcare. Ea este mireasa actului și mi se face pielea de găină când o văd cum se arcuiește și devine o actriță a unui film mut de o grație incredibilă.
Ea este cea pe care o urmăresc când ne dă voie Ducu să stăm la repetițiile fetelor mari.
Trec câteva zile cu treziri la 6:00 și deși nu sunt un om căruia să îi placă diminețile, mă trezesc fără probleme pentru că ce trăiesc eu la vârsta mea, nu va mai trăi nimeni niciodată.
Și dacă mă tot laud că mă trezesc, oboseala mă ajunge și încep să nu mai reușesc însă Ducu înțelege și cumva reușește să mă ia cu el. Nu știu cum face, dacă se întoarce sau întârzie și el dar am câteva zile în care mergem împreună la Buftea și sunt probabil cele mai drăguțe drumuri.

– Ducu îmi poți spune cine e Brâncuși și care e faza cu el?

– Îți pot spune că este un artist sculptor care a plecat din România pe jos până la Paris, atât de determinat și convins era de arta lui.
Îmi povestește multe despre Brâncuși, cum că a fost asistentul lui Antonin Mercié și îndrăznește să refuze ucenicia sub Auguste Rodin rostind cuvintele celebre ” La umbra marilor copaci nu crește nimic”.
Nu am reținut mai mult de atât din poveștile lui Ducu legat de Brâncuși dar aceste cuvinte celebre mi-au sunat în cap toată viața și cumva cred că am luat și decizii în baza lor.
Aveam să verific aceste informații când internetul era la liber, Ducu nu mintea oricât de fabulos părea acest personaj Brâncuși.

Ne apropiem de dată marelui show și trebuie să merg la proba de haine… .mult spus.
Cei 4 spiriduși ajungem în strada Leonida și ne sunt prezentate costumele din lycra, chiar nu se vede nimic, eu trebuie să mai rămân căci am de probat și ținuta mea de mireasă.

– Păstrează costumul din lycra Oana, ținuta ta îl completează.

Huh? Cum adică? Ce poate completa un costum al lui Adam și Eva?
6 oameni dispar pe o ușă, alți 2 deschid de jos și de sus niște uși duble, nu înțeleg nimic, ce aduc oamenii ăștia aici pentru mine?
O construcție mai mare decât mine cu mulți solzi multicolori în formă de ou, asta este ținută mea, ceva pe la 15 kilograme.
Eu sunt îngerul prezentării, trebuie să merg în interiorul oului ținând-ul de margini… . Sunt ușor dezamăgită, sperăm la o rochie conceptuală cum au celelalte fete, dar acesta nu este o prezentare de moda normală, acesta este un act artistic complex cu multe capitole.

Avem și prima repetiție pe podiumul nou în ținute, cu make up și păr.
Am emoții ca și cum e show-ul cel mare.
Miresele sunt machiate de cineva anume și când ajung și eu pe acel scaun muțesc de bucurie, Loredana este un make up artist desăvârșit și eu nu știam asta, și urma să mă mai machieze cel puțin o dată, abia așteptam.
Ea îmi decide părul și machiajul, ea îl execută, eu stau cuminte și ascult cum povestește lejer cu celelalte persoane din cabină.
Nu îmi vine să cred!
Vine momentul repetiției mari, noi spiridusele suntem primele, ascunse în niște găuri în interiorul podiumului de unde trebuie să ieșim brusc când începe muzica.
Se aude muzica și basul îmi pleznește plămânii, piele de găină, dar ies din gaura în mișcările lente învățate, ținem corect coregrafia și dispărem de pe podium.
Începe primul act, se schimbă muzica.
Stau lângă persoană cu casca care da ok ul pentru ieșiri. E și un monitor, arată atât de bine!
Totul se montează și se transmite live pentru că altfel nu înțeleg cum se schimbă cadrele astea ba prim plan, ba plan general, ba mediu sau detaliu.
Trec coregrafiile noastre, trec părțile fetelor mari și ajungem în punctul în care eu trebuie să merg în ou.
Apar 4 oameni cu oul, îl urcă pe scenă în back stage și îl țin pentru mine până când vine melodia mea.
Îi aud primele 2 secunde stau în mijlocul scenei singură ținând oul închis, la cinelul cel mai puternic trebuie să-l deschid și să merg încet, sper să nu mă tragă pe spate, asta e tot ce gândesc.
Construcția este extrem de bine făcută și deși e prima dată când o testez, chiar nu mă încurc, dar voi face niște mușchii la brațe ăsta e clar.
Iau aer adânc în piept la fiecare 10 pași pentru că eu am de fapt vreun kilometru de mers și ținut acest obiect.
Reușesc și aud cum toate fetele mă aplaudă din backstage dar și tot personalul din sală, de la Ducu până la electricieni.

Vine ziua cea mare, nu am dormit toată noaptea. Muzica prezentării îmi sună în cap non stop, aveam să fac o obsesie pentru ea și să zăpăcesc întreaga familie luni întregi.
Spiridușii își fac treaba fără greșeală, modelele sunt absolut spectaculoase. Trebuie să apară Îngerul.
Mă urc pe scenă în ou, mă așez în mijloc și aștept cuminte. Observ că e prima dată când văd sala plină de oamenii și unii chiar mă pot dibui printre acești solzi colorați, zâmbesc dar foarte mulți sunt de-a dreptul șocați.
Îmi aud cinelul și am plecat. Primii pași au fost tremurați dar decid să mă uit în sală la oameni și mă liniștesc. Le citesc fetele și abia atunci înțeleg că această prezentare este clar un success dar și faptul că oricât de dezamăgită am fost la început legat de oul meu, acesta tocmai mi-a deschis toate ușile posibile și a mai și avut tot sensul în viziunea completă a evenimentului.
E un success!
Și urmează nenumărate poze la fața locului dar și în zilele următoare în toate revistele urmează să fac poze, eu și oul meu.

În seara asta l-am cunoscut pe Adrian Enescu și îmi dăruiește un CD semnat, pe care încă îl am.

După prezentare, sunt prezentată multor oameni, mulți sunt curioși să cunoască “Îngerul”. Sunt atât de nepregătită de această avalanșă de oameni încât la un moment dat mă ascund într-un colț al cortului în care se tine recepția.
Nu știu franceză, nu rup o boabă de engleză iar pe românii pe care îi cunosc sunt cumva șocați de mine încât îmi creează o stare de neliniște. Nu înțeleg, nu mai sunt copii în industria asta?
Întregul șir de gânduri îmi este întrerupt de un mic concert al Loredanei și aici aud pentru prima dată live ” Bună seara, iubito”… Știu piesă, îmi place de mult dar observ ce importanță este interpretarea. Mă gândesc oare eu am interpretat bine rolul meu sau oamenii ăștia sunt curioși doar pentru că sunt copil, un gând pe care nu mi l-am lămurit niciodată.

Ani mai târziu de ziua lui Ducu, ne-au chemat, pe noi spiridușii, la o emisiune de la PRO TV. Făceam parte din surpriză pentru el. Ne-am ascuns pe acolo de el toată ziua, am apărut și l-am îmbrățișat cât am putut de tare pe acest om gentil și extrem de creativ cu care am mai lucrat și în alte rânduri. Nu peste multe luni urma să fiu si eu invitată pentru a-mi spune povestea în direct.
Ducu Darie, omul care a condus Teatrul Bulandra 17 ani, fiul lui Iurie Darie, a plecat de lângă noi în septembrie 2019 și sper că această bucată de poveste să fie o modalitate prin care îmi arăt respectele față de munca lui și față de bucuria de a lucra și există pe lângă el.