Timp citire: 5 minute

Ca prin vis aud un telefon care tot sună. Răspund și închid, sună iar, răspund și închid, cineva ciocăne la ușă.

– Hello, mam! Wake up call!! Wake up call!!!!!
Sar din pat, mulțumesc la ușă și mă lupt continuu să nu mă bag iarăși în pat. Este 6:30 dimineața și am dormit vreo 3 ore.

Deschid bagajul și pun pe mine prima ținută creată de tata la Big Berceni din acei 2000 de dolari. Pantaloni evazați gri dintr-un lycra ce mă duce cu gândul la ABBA, la bărbații din ABBA. Trag pe mine helanca alba prea pufoasă, puful îmi intră în ochi, în gură, în nas, strănut. Parcă aș schimba cu altceva, dar asta e ținuta făcută de tata acasă, discutată, probată și aprobată.

Mă dau cu puțin rimel furat de la sora mea, și cu peria de dinți îmi periez sprâncenele cum m-a învățat mama. Strâng părul într-un coc, care aproape îmi dislocă pleoapele, cum m-a învățat tata. Iau book-ul, harta, trag aer în piept și ies pe ușă la 7:20. Pe hârtie scrie că îmi ia cam 20 minute pe jos până la agenție.

Ies, fac stânga, reușesc să regăsesc toate străduțele desenate manual pe hartie, însă ajung într-un punct în care nu înțeleg: deasupra mea sunt vreo 5 poduri care răzbat cerul, realizez ca in Bucuresti nu am fost niciodata nevoita sa citesc un pod pe harta, pentru ca este doar unul, Podul Grant, aici sunt 5 unele peste altele iar japonezul care a desenat harta clar nu e vreun artist.

Imi dau seama că nu am văzut soarele încă, mă uit în jur și sunt doar clădiri și poduri extrem de înalte, nu văd nici o trecere de pietoni, mașinile aleargă stânga-dreapta, pe sus pe jos, pe lângă mine.

Văd oameni care merg grăbiți pe stradă, ca niște roboței, niște fete cu șosete înalte in fustițe negre scurte și plisate. Tata nu m-ar lăsa să port așa ceva în veci!

Nimeni nu vorbește, încerc să opresc pe cineva, dar toți dau din umeri. Mă panichez, nu vreau sa intarzii, văd un taxi și îl opresc. Ii arăt hârtia și pleacă din loc. Sunt cu ochii pe aparat, suma crește exponențial, calculez continuu în capul meu din yeni in dolari, cat era un yen in lei dar in dolari? Nu am apucat să îi spun taximetristului că eu am doar dolari, nici nu îi spun până nu ajung la clădirea agentiei, pe care sper să o recunosc.

Ajungem și văd că suma este ceva ce am și uitat să mai calculez, ii arunc 20 de dolari și sar din taxi fugind în sus pe deal. Nu recunosc clădirea, fug să nu mă prindă taximetristul care de fapt a plecat linistit în urma mea.

Văd niște fete inalte, ceva e acolo, mă țin după ele. Am avut dreptate, mergeau la agenție! Nu mă prezint, doar merg dubioasă în spatele lor, urc în lift și ajung în acel lobby mic cu o masa mult prea mare si un perete plin de compozite ale modelelor, il vad si pe al meu. Salut cordial, nu răspunde nimeni, parcă nu exist. Vine la mine un băiat japonez înalt și frumos, se prezintă:

– Kenji, your booker.
Zâmbesc ca un copil îndrăgostit la grădiniță, încerc să îi explic că vreau să sun acasă și mă invită cu un zâmbet la un telefon, îi scriu numărul de acasă pe o foaie și se ocupă el de tastat. Sună o dată, de două, de trei, răspunde cineva:

– Alo! e Cătălina, sora mea.
– Hey, sunt eu! Am ajuns, sunt bine, sunt la agenție, nu cred că pot vorbi prea mult! Sunt foarte multe poduri aici, nu ca la noi Podul Grant, au aici poduri peste tot! (eu si podurile mele)
Aud în fundal:

– Cine e? E Oana?
O aud pe mama, ia receptorul:

– Ce faci, mami, cum ești? Cum a fost cu avionul?
– Mami, am văzut muntele Fuji din avion! Și să știi că actele acelea de mi le-ai pus în bagaj erau cele mai importante, dar am rezolvat, sunt aici, stau la un hotel, nu știu ce urmează.
– Ai mâncat? Ce ți-au dat ăia de mâncare acolo?
– Am mâncat supa ABC aseară, păi ei nu ne dau nimic, trebuie să ne descurcăm din banii de buzunar saptamanali, dar nu înțeleg nimic din ce e în supermarket. Hai că îmi fac ăștia semn, te pup, mai dau semn când pot!
Și închid. Și o dată ce închid mă uit la Kenji, era cald, cu o privire caldă mă întreabă:

– All good?
– Yes, yes.
Mă simțeam om mare și în controlul vieții mele, nu știam când o să mănânc și ce o să mănânc azi, dar aventura începea.

Scot dosarul de acte pregătit de mama și încep să îi explic lui Kenji despre asigurare. Suntem întrerupți de o doamnă care arată mai mult a bărbat, cu niște buze cărnoase și crestate de uscăciune, tenul avea semne acneice din tinerețe cu niște cratere la care mă uitam cu greu, creion dermatograf și sus și jos, atât de dens de parcă era o varianta gresita a Cleopatrei. Întinde mâna și fără zâmbet îmi spune:

– I am Yokko, the boss!
– I am Oana, the model!

Aud cum il buseste rasul pe Kenji.
Femeia asta îmi dă un fior pe spate, este atât de urâtă și ironic, fix ea se ocupa de o agenție de modele, o femeie bărbat care face business cu fete frumoase.

Coborâm la același mini van condus de același tip care m-a luat de la Ana Hotels cu o noapte înainte, era soferul nostru. Nu prea știa engleză, nici eu, dar restul fetelor sunt amuzate de engleza noastra stricată. Descopăr astfel că mergem la castinguri conduse de un șofer și asta mă relaxează. Mă uit pe geam și mă minunez de acest oraș plin de pomi infloriti, întreb ce pomi sunt, eu sunt obișnuită cu natura, am crescut la țară și aceștia îmi par fie cireși, fie vișini. Erau cireși, ajunsesem în plină Sakura în Japonia.

Ajungem la primul casting într-o clădire și mai înaltă decât cea a agenției, urcăm într-un lift cu geamuri exterioare și cum urcă liftul la etajul 46, mi se înfundă urechile, dar nu îmi pot lua ochii de la Tokyo care mi se deschide în față, cu fiecare etaj îl văd cât este de întins și de înalt, nici nu știam că e la mare, ba chiar observ în îndepărtare și un Tour Eiffel , unde sunt?

Șoferul ne aliniază în fața clienților și vorbește pentru noi, ne prezintă bookurile și când ajunge la mine văd cum 15 japonezi politicoși râd gălăgios spunând doar:

– Kawaii! Kawaii!! (- Adorabila! Adorabila!)
Pare că feedbackul este unul pozitiv și eu sunt noua maimuțică de arătat, iar japonezii se îndrăgostesc absolut. Am să fac bani aici! îmi spun în gând.

Încă vreo 15 experiențe de acest fel, în aceeași zi și șoferul mă lasă în fața hotelului. Mâncasem doar o supă ABC în ultimele 24 de ore, dar nu conta, viața mea o luase razna și mă decid să mai deschid o supă, dar de această dată cu fidea și bineînțeles că mama mi-a pus și niște plicuri de ceai de sunătoare, se știe că sunătoarea face bine la stomac.

Mă trezesc cu același telefon pe care de data asta nu îl închid, îmi e foame. Încerc să deschid o nouă supă ABC pentru ca doar asta mai era, dar nici nu se fierbe apa că la ușă este cineva, japonezul mic, chiar trebuie să îi rețin numele o dată! Îmi face semne că mă mut și se înfige către bagaj. În 15 minute eram în mini van către o nouă destinație.

Ajungem în fața unui bloc, am numărat vreo 27 de etaje, dar mai erau, mă grăbește șoferul ăsta. La etajul 19 se oprește liftul, o stânga, o dreapta, și o ușă mică se deschide către un apartament cu un living și cu o bucătărie deschisă. Se vede după o ușă glisabila din bambus, o cameră cu 2 paturi.

Către mine vine zâmbitoare o blondă care pare mult mai mare decât mine, este Agnieska din Polonia, este superbă, înaltă cu ochii albaștri. Se prinde repede că nu știu engleză și îmi citește vârsta, îi văd dezamăgirea din ochii, dar încerc să trec peste pentru că șoferul se grăbește. Îmi dă cheia și îmi spune că astăzi sunt liberă, e duminică.

Agnieska mă ia direct, îmi arată supermarketurile din jur, mă învață câteva produse ce le pot mânca: iaurt, conservă de sardine, pâine, peanut butter și paste. Ne întoarcem acasă și nu ma mai baga în seamă toată ziua.

Îmi deschid bagajul, iau așternuturile de la mama și îmi pregătesc patul, am așternuturi King size, acest pat era cel mai single posibil și avea cea mai proastă saltea întâlnită vreodată.

Avem balcon, ies și îmi dau seama cât de sus suntem, mă ia cu amețeală și intru înapoi. Amețeala nu era de la mine, era un cutremur, toată cladirea se plimba și mă panichez, fug către ieșire cu pașaportul în mână sa ma poata identifica in caz de tragedie…

Aud niște râsete zgomotoase din cameră:

– Where are you going to go? It’s an earthquake!! We have this here every day! Get used to it!
Nu mi se pare amuzant, fata asta nu a auzit de cutremurul din ’77?

Într-adevăr, în săptămânile ce urmează aveam să experimentez atât de multe cutremure încât dacă m-ar prinde unul în București, m-aș culca.

Zile trec și la un calcul scurt: aproximativ 15 castinguri pe zi, în 5 zile, am văzut aproximativ 75 de clienți într-o săptămână. Reacția aceeași: Kawaii! Kawaii!!

Într-un final aflu că maine am si primul meu job! Yuuhuuuuu!