Timp citire: 25 minute

Sună telefonul fix din cameră. Buimacă mă uit la ceas, este 5:30 și agenția pare că oferă și serviciul de wake-up call. Ora asta este anormală pentru orice Oana Stan, dar reușesc să îmi aduc aminte… este ziua jobului meu în Tokyo. Primul!

Ce bine ar fi fost dacă dormeam azi-noapte în loc să îmi fac atâtea probleme. Nu am dormit toată noaptea gândindu-mă la aceast prima zi plătita cu contract. Cred că este primul job cu adevărat. Înainte, era sora mea cu mine la orice shooting, știam că sunt și niște bani implicați, dar nu îmi băteam niciodată capul cu asta. Era o chestie de adulți, mie îmi plăcea doar să mă duc la ședințe foto și să mă transform în diferite personaje.

La castinguri mergeam cu mașina. Eram continuu visătoare, cu ochii pe geam, tristă pe alocuri și fără să îmi găsesc locul în această gașcă de modele. Niciodată nu am fost nevoită să merg singură pe jos mai departe de agenție, drum pe care am reușit să îl învăț până la urmă.

Cu ocazia primului job, aflu că in acest caz mergem singure, pe jos, cu metroul și cu clasicele hărți desenate cu detalii scrise de mână pe marginea lor. Nedormitul meu de la asta venea, speram doar să nu fiu eu cea care nu a fost în stare să ajungă la timp..

Cu o seară înainte, Agnieska, care îmi vorbea atât de rar, se gândește să mă ajute. Are câteodată câte un impuls prietenesc, care izvorăște probabil din vinovăție sau din faptul că îmi observă mimica feței și frica pe care o afișez când văd harta metroului și citesc detaliile pentru jobul de a doua zi.

Stăm împreună toată seara și îmi explică cum fiecare stație durează 1 minut și jumătate și, în cazul în care nu citesc bine stația mea, măcar să mă ghidez după timp. Îmi explică cum trebuie să schimb liniile și îmi desenează cu pixul doar liniile de metrou care mă interesează, ștergând cu o cariocă orice altă linie de metrou care m-ar putea încurca din cauza culorii apropiate.

De ce face asta? De ce atâta interes pentru un metrou? Pentru că în Tokyo harta de metrou a rămas fără culori pe care le poate folosi. Este un joc de-a matele încurcate in care liniile au culori de la magenta până la roz piersică; această regulă se păstrează pentru orice culoare din curcubeu.

Sunt absolut terifiată, dar nu am alte variante. Nu pot suna să anulez, pentru ca de asta sunt aici. Dar tot nu înțeleg de ce nu mă ia un șofer. Am totuși 13 ani și nu citesc în engleză, daramite în japoneză. Nu am putut mânca în dimineața asta. Îmi fac un sendviș cu unt de arahide și îl iau cu mine. Cine știe ce ne-or da ăia de mâncare pe acolo, cum ar zice mama.

Ajung la stația Azabu Juban, cea mai apropiată de casă. Intru pentru prima dată în metroul japonez și inima mi se oprește. Un spațiu atât de înalt, luminat, parcă este o autostradă sub pământ.

Nimeni nu vorbește, toată lumea are ceva în urechi. Aveam să aflu ani mai târziu că sunt căști Bluetooth. Peronul este plin, dar este o liniște absurdă. Nici nu știam că zeci de oameni pot sta unul lângă celălalt și să nu comunice în niciun fel.

Am două stații de mers și trebuie să schimb. Sunt atentă unde trebuie să fie ușa mea de ieșire și mă așez deja pe partea aceea, să mă asigur că pot coborî.

Japonezii au telefoane mici, cu clapă, roz, fucsia, turcoaz, cu sclipici, pisici și foarte multe zorzoane prinse de ele.

În metrou, nimeni nu vorbește. Toți au căști, mulți dintre ei dorm. Dorm în scaun și văd cum la prima stație câțiva dintre cei adormiți se trezesc parcă presetati și coboară liniștiți la stația lor.

Eu deja am transpirat și sunt doar cu ochii pe harta de metrou din tren. O verific obsesiv, îmi calculez următorii pași și din când în când rămân cu ochii blocați pe câte un om din metrou care doarme, se ridică și pleacă de parcă acest traseu este imprimat în subconștientul lor.

Ajung la stația mea și trebuie să schimb. Ajung la un nod de linii și, cum urc scările, în fața mea se deschide un spațiu magnific de mare și lumina asta din metrou este parcă desenată. Este albă și rece, ca de spital, dar pereții sunt colorați. Văd multe pisici roz, multe personaje de desene animate și probabil reclame cu boy bands ce arată aproape ca niște fete cu piele de porțelan.

Îmi pierd calculul și opresc pe cineva să întreb. Îmi ajunge până la umăr. Îi văd cum ochii aceia devin foarte mari, ca ai unui personaj manga, și din lipsa totală de mimică a feței văd un zâmbet, în sfârșit!

Nu-mi vorbește, îmi face semn să merg cu el și mă conduce până la peronul meu și pleacă, urcă scările și îmi dau seama că tocmai a pierdut două minute și jumătate cu mine. Zâmbesc, parcă văd și altă latură a japonezilor.

Îmi număr stațiile și trebuie să schimb iar metroul. Mă descurc, ajung la stația mea!

Ies din stație și din acel Tokyo futurist cu clădiri înalte și poduri amețitoare ajung în Dragonul Roșu, un bulevard lung cât vezi cu ochii. Stânga, dreapta, niște case ce arătau mai mult a cocioabe ce porneau de la subsol și intrarea din stradă se făcea prin podul casei.

Caut numărul meu de pe acest bulevard 183, 185, 187… 211… 213… 219… am ajuns. Este o casă parcă și mai ascunsă în hău. Clădirea părea minusculă din stradă, ascunsă într-o groapă ce pare capcană turistică pentru europenii ce caută tradiționalul asiatic.

Sun la un clopoțelul desenat pe un buton ce se dorește a fi interfon. Un domn mic, ce pare să nu aibă mai mult de 16 ani, deschide ușa primitor, cu o aplecare din talie, tipic japoneză. Am tot încercat să imit această aplecare, dar zici că am coloana ruptă și îmi iese mai mult ca o plecăciune la casa regală .

Toată lumea mă salută cordial, îmi oferă o cafea, am 13 ani… refuz… îmi oferă un ceai… au doar verde de iasomie, nu recunosc, deci refuz… nu sunt pe cutumele lor culturale și simt asta, dar nici nu vreau să beau ceva ce nu mă servește. Accept o apă plată… mă roșesc și mă așez pe un scaun prea scund pentru înălțimea mea, deși am doar 1,72 m.

Ajunge și fata 2, o ucraineancă care are caietele pregătite să învețe japoneza. Mă gândesc că poate asta ar trebui să fac și eu, doar dacă ar fi vreo olimpiadă în care să mă ancorez, astfel totul ar face sens pentru mine.

Băiatul de la par pune mâna în părul meu și se prinde că este prea greu, prea mult pentru el. Nu l-a învățat nimeni ce să facă cu un păr atât de luuuung și netuns de 5 ani, mâna lui nu îl putea cuprinde.

Acest Myazachi, cum îmi place să îi poreclesc pe toți, cheamă clientul… vin cinci japonezi, îmi iau părul în mână și îl cântăresc… Oaaa… Ooooo… oaaaa. Decid ca jumătate să îl facă uitat într-o coadă în spate și jumătate să îl folosească pentru coafura decisă. Iese un coc în toată regula, machiaj și gata, fata de 13 ani din România este pregătită să facă un catalog de ținute de birou.

Având o coadă groasă ascunsă pe spate, automat mă limitează din punct de vedere al pozițiilor fotografice pe care le puteam face. Nu comentez, deși mă simt dezlipită de această lume în care părul meu e de obicei un noroc. Aici, în Japonia, părul meu des devenea o problemă, dar se rezolvă. Semi profil, nu profil voi folosi, suntem oameni profesioniști noi, ăștia din România. Machiaj gata, păr gata, să facem poze!

Prima ținută: top bun. Sacou bun. Pantaloni buni.
Pantofi 1 – nu bun.
Pantofi 2 – nu bun.
Pantofi 3 – nu bun.
…
Pantofi N – nu bun.

Îi văd că se agită în jurul meu, dar nu înțeleg nimic, țipă între ei, țipă la machiaj, țipă la păr, țipă la un telefon. O mână îmi întinde telefonul:

– Oana, what is your shoes size?
E Yokko și un fior rece simt pe spate.
– 39, mam, why?
– No, it is not, why you lie to me?
– I think it’s 39-40!
– You lie to me! Why you lie to me??? You make this job for free, you hear me?? You are a liar, you deserve no money, why you lie??
Am purtat aceeași pereche de saboți, mărimea 39, tot shootingul.

Știam că am greșit si încercam să îmi aduc aminte când exact m-au întrebat. Știam că atunci, la 1 noaptea, când am ajuns, nu aveam cum să ascund asta de mine doar că nu credeam vreodată că este atât de important… aparent era 2000 de dolari important și urma să fac poze pentru 45 de ținute gratis.

Am văzut clientul cum s-a relaxat când a văzut că sunt gratis, se purtau uman, îmi venea să fac toate joburile din viața mea gratis pentru a fi tratată așa, ceea ce chiar am făcut de cele mai multe ori… pare că acest job mi-a setat gratuitatea în viață… decât să se poarte cineva așa cu mine, am preferat să lucrez gratis… cesă spun, sunt o mare femeie de afaceri în modelling.

Ani mai târziu am continuat să îmi “valorific” talentul de model și timpul gratis, pentru că prefer un client docil în loc de 8-12 ore din viață petrecute în dezgust. De ce zic asta? Chiar dacă anunți că porți 40 la picior, în modelling nu a contat niciodată, tot 37-38 te puneau să porți pentru 5 minute… așa spuneau mereu, pentru 5 minute. Rezisti tu! De ce să fac atâta caz pentru niște oscioare de la picioare care nu par să conteze pentru nimeni? În timp am ajuns să port 41 la stângul și 40 și jumătate la dreptul.

Dar să ne întoarcem la catalogul pe care îl lucram gratis… între ținute tot ce făceam era să calculez în minte cât mă va costa această minciună la contract și cu ce bani mă întorc eu acasă?

După 10 ore de muncă sub contract și încă 2 ore overtime, plec de la job uitând total drumul spre casă. Obosită și ușor nemâncată (orez cu pui nu avea să fie niciodată mâncarea mea preferată), ies din clădire și fac instinctiv stânga. Parcă recunosc, merg înainte pe jos și îmi aduc aminte că undeva între 7-8 minute ar trebui să ajung la stația de metrou. Mergând prin întuneric, mă lovește plânsul, de la oboseală, de la foame, de la umilința faptului că am mințit în legătură cu mărimea mea de la picior… tot ce știu este că am plâns tot drumul până am ajuns la o stație de metrou, nici nu mai știu care. Intru în metrou și cu lacrimi în ochi întreb diferiți japonezi cum să ajung la Azabu Juban Station. Ajunsesem un japonez și eu, eram cuminte în metrou, nu mă uitam la nimeni, ce mi-aș fi dorit să am căști să ascult muzică. Ajung acasă într-un târziu, Agnieszka mă vede plânsă, nu o interesează, e la telefon cu iubitul ei în ritualul lor zilnic.

Ce mă scoate în schimb din starea mea mizerabilă este conversația lor, nu știu dacă ați auzit vreodată un polonez vorbind la telefon, parcă se ceartă continuu, dar Agnieszka plângea… plângea, țipa și parcă se certau. Cred că de fapt îi era foarte dor de iubitul ei și ce aveam să învăț mai târziu, Tokyo Fever ajunge să prindă pe toată lumea din urmă. E chiar un sindrom dovedit, acest Tokyo Fever, aveam să fiu și eu cuprinsă de el.

O zi de 15 castinguri, încă o zi cu 10 castinguri, una cu 8 castinguri, mergeam și sâmbăta la castinguri, însă telefonul nu părea să sune pentru Oana Stan în această agenție și credeam continuu că acest lucru se întâmplă pentru că am mințit legat de mărimea mea la picior.

Au trecut săptămâni în Tokyo cu multitudini de castinguri, weekenduri și multe seri singură în apartamentul de la etajul 19 al clădirii din Azabu Juban. Nu aveam joburi, calculam continuu pe o agendă Hello Kitty cumpărată din Shibuya. Nu părea să ies la capăt cu banii, însă încet, încet m-am prins că acei 2000 $ cu care trebuia să mă întorc acasă erau de fapt P&L-ul contractului meu: agenția asigura 10.000 $ pe lună minus cheltuieli. Cheltuielile mele erau cam 8000 $ pe lună după ce reușeam să îmi plătesc biletul de avion.

O simplă explicație a acestor contracte:
Agenția îmi asigură contractual 10.000 $ pe lună:

Avion: 2000 $
Cazare lunar: 5500 $
Bani de buzunar: 250 $ săptămânal = 1000 $ lunar (in Japonia acești bani nu reprezentau mare lucru)
Print compozite: 400 $
Telefoane acasă: 100 $

Altele: sofer, printuri, diferite bilete : aproximativ 1000$
Cheltuielile pe prima lună: 5500 $ + 2000 $ + 1000 $ + 500 $+1000$ = 10.000 $

Ceea ce înseamnă că în prima lună agenția îmi datora 0 $ pentru că asta era valoarea contractului lunar, și următoarea lună veneau aceste cheltuieli fără avion, aici puteam trage tare încât să fac și niște bani.

Următoarele săptămâni am mai avut o multitudine de castinguri, însă doar un singur alt job pentru pijamale de copii, job la care nimeni nu s-a plâns de mine… însă nu am reușit să îmi depășesc contractul niciodată. Aveam să îmi petrec următoarele zilele în Tokyo la castinguri unde mă prezentam din ce în ce mai prost, eram demotivată, singură și îmi dezvoltasem un obicei prost de a plânge în fiecare seară. Agnieszka lucra foarte mult, era tot timpul plecată de acasă și eu eram mai tot timpul singură.

Seara, când ajungeam acasă, luam CD player-ul ei și îi găseam mapa cu CD-uri ascunsă bine. Știam să răscolesc toată casa, devenisem dependentă de Eric Clapton, Led Zeppelin și Bob Dylan. “Tears in Heaven” a lui Eric Clapton devenise parte din experiența mea acolo; eram la etajul 19, mă simțeam atât de sus și de vulnerabilă și îmi spuneam continuu “I must be strong to carry on, ’cause I know I don’t belong here in heaven.” Cred că aceste CD-uri mi-au pus bazele englezei, învățam engleza prin muzică.

Mă simțeam singură. Eram singură. Dar totuși câțiva oameni au apărut pentru mine. Tully din Norvegia era cea mai exuberantă, prietenoasă și mă lua cu ea pe unde mergea când avea răbdare de mine. Așa am văzut Shibuya, Yahoo Internet Cafe, Ueno Zoo și mai toate palatele japoneze din Tokyo. Tully mergea la club, avea acea vârstă, mergea la Lexington, un club care și acum există și are aceeași strategie de promovare și consum: o multitudine de modele care beau gratis, dacă aveau jetoane și o mână de expați pierduți în Japonia ce căutau modele. De multe ori mergeam cu Tully în clubul Lexington într-o seară de joi pentru a lua cele două jetoane ce reprezentau două băuturi. Tully mă lua pe mine și pe Viola (un model de 16 ani din Letonia) cu ea ca să încasăm fiecare aceste două jetoane, apoi ne aducea acasă și astfel Tully avea măcar șase băuturi gratis în acea sâmbătă. Niciodată nu ne lăsa să stăm, eram prea mici, ne spunea.

Într-o zi, apare în mașina in care mergeam la castinguri o fată superbă, extrem de înaltă și cu un păr lung până la glezne, fără nici o exagerare. Tin minte o poză din book-ul ei, era goală în picioare, iar părul ei o îmbrăca. Tatiana din Rusia avea 15 ani și tot căra după ea un băiat care nu părea să fie model deloc, era fratele ei Andrei, rolul lui era să fie guardian pentru Tatiana, trimis direct din Rusia aici pentru a fi suportul ei. Când am aflat și am înțeles cum stătea treaba pentru Tatiana, am izbucnit în plâns de nervi, mă simțeam atât de trădată. Eu am 13 ani, nu vorbesc engleza și nu este nimeni cu mine aici si în plus am și o colegă de cameră care mă detestă. Dar cumva lucrul acesta m-a făcut să mă simt bine, pentru că am reușit, credeam eu, să gestionez singură tot ce se întâmplă cu mine. Aveam un telefon poate săptămânal de la sora mea pe care o mințeam continuu că totul este bine și roz.

Cât am stat în Tokyo, șoferii s-au schimbat de trei ori. Aveam să aflu într-o zi că avem un alt șofer; nu mai era acela care m-a luat de la Ana Hotel, ci a venit un tip mic, roșu, transpirat și cu cratere pe față. Îmi dădea o stare de neliniște continuă acest băiat. Ne vorbea urât, conducea agresiv, parcă îi plăcea când ne loveam în van de la condusul lui agresiv. Într-o noapte, pe la 1:00, aud ușa de la casă cum se deschide cu cheia. Mă duc încet și o trezesc pe Agnieska, mă împinge, nu vrea să vorbească. Insist și îi fac semn cu degetul să facă liniște și îi arăt către intrare. Face ochii mari și aude și ea că cineva este la noi în casă în mijlocul nopții. Ușa de bambus este deschisă și mă așez într-un colț al patului Agnieskai, așteptând terifiate o mișcare a invadatorului.

– Hey! Who is there?! – țipă ea cu curaj.
Aud cum se împiedică cineva în living și cu book-urile în brațe ieșim la luptă țipând.
Găsim noul șofer urcat sus pe un scaun încercând să ajungă la niște sertare lipite de tavan pe care eu nu le observasem vreodată. Îl prindem în fapt cum se întinde să ia ceva de acolo.
– What the fuck are you doing here? – țipă Agnieska terifiată, eu nu aveam nici un piuit.
– Hi, just came to take my scooter helmet, I left it here the other day! – zice șoferul.
– The other day? You have been in our apartment before???
Șoferul își ia casca și fuge pe ușă lăsând scaunul în mijlocul casei și pe noi stană de piatră în urma lui. O aud cum bombăne prin casă:
– This is illegal! This cannot happen, I will call the agency!
Atunci înțeleg eu că ce se întâmplă nu e în regulă, eu văzându-l că e de la agenție m-am liniștit, crezând că totul e în ordine, dar Agnieska avea dreptate, băiatul acesta avea cheia apartamentului nostru și aparent intra când dorea el. Eram naivă până la Dumnezeu.
A doua zi la agenție se auzeau țipete și pentru prima dată o văd pe Yokko șocată și încurcată. Kenji nu era, îl tot căutam cu privirea.

În 10 minute mergem la van pregătite de castinguri și nu înțeleg cum, dar peste noapte avem alt șofer pe care fetele îl iau la întrebări. Absurditatea avea să atingă niște cote maxime, toate modelele se plângeau de această nouă decizie. Noul nostru șofer era un băiat de 21 de ani din Osaka, mutat în Tokyo de o săptămână și își dorea să fie booker. Practic, acest băiat era de mai puțin timp în Tokyo decât mine și el trebuia să ne conducă și să ne vândă la castinguri. Tot ce pot să spun este că pentru prima dată mergeam pe jos de unde parca el mașina, nu știa nimic despre Tokyo, era transpirat tot în fața clienților și din limbajul corpului înțelegeam că este foarte mult luat la mișto. Știam că sunt tot felul de discuții în agenție, auzeam fetele vorbind, începusem să învăț cât de cât engleza, mulțumesc Eric Clapton 🙂

Totuși, ce aveam să înțeleg în anii următori și acum, este că adaptarea la nou este cheia, și așa am făcut și noi toate, ne-am adaptat la acest nou băiat continuu anxios. El era șansa noastră cea mai bună pentru timpul rămas și știam că măcar pot dormi liniștită că nimeni nu mai intră peste noi în casă.

A fost un weekend în care Agnieska și toată gașca am mers la Disneyland. Da, există Disneyland în Tokyo înainte de orice altă capitală a Europei, poate doar în Paris să fii fost? Parcă văzusem la TeleEnciclopedia un episod cu Disneyland? Parcă?

Ne-am trezit devreme într-o duminică, Agnieska țipa la mine ca de obicei, eu făceam baie, nu știam să fac duș… în București noi nu aveam apă caldă și atunci făceam baie cu apă încălzită la aragaz… Agnieska țipa… mă îmbrac repede, însă un alt cutremur apare și așteptăm liniștite în pat să treacă. Totul se mișca, de la paturile noastre single de spital până la caserolele de mâncare încălzite și acum răcite în living, le0am uitat acasa.

Așteptam cuminți. Se termină cutremurul și coborâm. Celelalte fete din clădire sunt jos și ne așteaptă amuzate, doar eu nu sunt amuzată, treaba asta cu cutremurele…și sincer, tot ce aștept e să se facă seară, Agnieska să plece și eu să mă pot bucura de CD player-ul ei.

Mergem spre Roppongi Station: eu, Agnieska, Tully, Viola, Aiste și Olga. Urmează să ne întâlnim cu Tatiana și fratele ei, Andrei. Nu vorbește nimeni cu mine pe tot drumul, doar îmi fac semne când să cobor din metrou, când să plătesc sau când să arăt vreun bilet. Sunt cuminte, ca de obicei, știu că sunt o piatră de moară pentru ei și atunci prefer să fiu invizibilă, doar să nu se prindă că sunt acolo, o grijă în plus.

Nu am să uit drumul spre Disneyland, poate mă înșel, dar jur că metroul era suspendat invers și traversa o mare către o insulă cu formă atât de perfectă încât părea făcută de mâna omului. Așa era, aveam să merg pe o insula creată în întregime de mâna umană.

Am ajuns la Disneyland, aveam 13 ani și un vis din copilăria si mai recenta mi se îndeplinea. Porțile de intrare erau câte 10-20, cozi de părinți sau îngrijitori cu copii la coadă. Observam că oamenii de înălțimea sau de vârsta mea erau cu alți copii, iar eu eram cu o gașcă de modele care ieșeau foarte tare în evidență.

Andrei era îndrăgostit de Agnieska și îi ținea isonul în ura pentru mine. Se grăbeau și încercau să mă lase în spate cât puteau de des, era gluma lor internă. Eram mică, dar nu proastă. Tully mă aștepta și se asigura că înțeleg ce se întâmplă, altfel aveam toate șansele să rămân cu un grup școlar japonez în urmă.

Tully, cu urechile ei mult prea mari pentru fața ei mică, m-a luat de mână și m-a trecut de ghișeele de la intrarea în Disneyland. Cred că ea a plătit biletul, nu mai țin minte. Știu doar că această fată mult prea slabă și înaltă m-a luat de mână și mi-a vorbit rar.

Am ajuns în interiorul Disneyland și gașca a făcut planul: aveam să ne luăm niște fast pass-uri pentru Space Mountain și toate celelalte montagne russe-uri. A fost pur și simplu magic!

A venit prânzul și am mers la ceva ce părea a fii un McDonald’s. Toată lumea și-a comandat, iar eu mi-am dat seama că nu îmi calculasem și banii de mâncare pentru ziua aceea. Am comandat un burger și o cola, m-am așezat la masă cu toată lumea și, dintr-o fericire absurdă, am gesticulat și am reușit să trântesc un pahar de Coca-Cola peste toate comenzile oamenilor cu care eram.

Un urlet imens în rusă a răsunat din senin. Toată masa s-a uitat la mine și eu am încercat să dispar, dar nu am reușit. Tot restaurantul avea ochii ațintiți spre mine… Eram albă la față și îl auzeam doar pe Andrei, fratele Tatianei, țipând: „Stupida!! Idioataa romanaaa!!”

Tully intervine și mă ia de mână, plecăm de acolo, încearcă să mă liniștească deși nu plâng. Înțelegeam ce am făcut și câți bani am costat pe acei oameni, dar eu sunt atât de împiedicată de fel, această ‘calitate’ a mea avea să mă coste toată viața scump. Atât de tare mă bucuram că Tully m-a luat de acolo, împietrisem toată și în acea zi nu am mâncat, am cedat burgerul meu lor.

Ani mai târziu, prin intermediul Facebook, aveam să mă reintâlnesc cu Tully online și să văd că este în aceeași relație cu același băiat cu care era in perioada Tokyo.

Mă uit prin pozele ei și văd că au făcut un copil blond, zburlit și cu urechile mari ca ea. M-a cuprins o bucurie atât de mare pentru că fata asta trebuia să fie mamă. A fost mama mea pentru ceva timp aici în Tokyo. Pe Agnieska nu aveam să o mai văd niciodată.

Ajung franta acasă după Disneyland; dar fericită și cu povești de spus la școală și acasă, dar iarăși tristă și neintegrata. Observ totuși că engleza mea devine din ce în ce mai bună și chiar pot să rup conversații.

Intr-o zi am terminat castingurile mai devreme, mi se pare ciudat dar nu întreb nimic pe nimeni. Am obosit deja să fiu refuzată zilnic, de zeci de ori săptămânal și mă gândesc doar că vine ziua mea în curând și nu vrea să mă prindă aici. Si totusi, ziua mea de nastere mi-o voi petrece în Tokyo.

Si zilele au trecut, toate la fel. Trezit dis de dimineata, castinguri, revenit in apartamentul de la etajul 19, luat CD player-ul Agnieskai, ascultat muzica si din nou, ca intr-un loop temporal. Astazi este ziua mea, am facut 14 ani și nimănui nu-i pasă, mă sună de acasă să-mi spună ‘La mulți ani’. Acest 25 mai îmi rupe inima de singurătate și Tully sigur a ieșit azi noapte și e de negăsit. Aflu că Viola urmeaza sa fie trimisă acasă, nici ea nu prea a muncit pe aici… Sună telefonul. Il opresc pe Clapton, șterg lacrimile și sunt anunțată că urmează să plec acasă pentru ca nu prezint un viitor prolific pentru agenție și voi pleca mai devreme… în câteva zile.
Mi se face rușine, de agenție, de părinți, de colegi… Cum urma să le explic faptul că m-am dus în celălalt colț al lumii și eu nu am făcut nimic.
Scot caietul cu Hello Kitty și reiau calculele. Pare că din punct de vedere al contractului aș rămâne într-adevăr cu 2000 de dolari în mână.
Vine ziua să mă duc la agenție pentru a lămuri calculele. Cu Kenji în acea încăpere îmi explică pe niște foi A4 niște Exceluri complicate. Eu doar vreau să văd suma de la final, cu ce rămân. Apare 1900 de dolari ca și venit net după această perioadă de aproximativ o lună jumătate în Tokyo.

Mă zgribulesc toată și nu înțeleg de unde, iau la mână hârtia și încep să trec prin toate liniile, avion, chirie, întreținere, compoziție, telefoane acasă, job scăzut și de nicăieri văd și asigurare de sănătate 300 $.

Dar eu am cumpărat asigurare acasă, m-am dus cu tata special într-un loc unde se fac și am plătit deja. Am vorbit deja asta cu Kenji atunci în prima zi despre asta, când ne-a întrerupt Yokko. Îi explic lui Kenji liniștită crezând că e doar o neînțelegere.

E absurd, eu am plătit, am arătat deja, de ce este pe extrasul meu? Îl văd cum se ridică fară nici o mimică, îi explică lui Yokko,ea se uită cu dezgust la mine și îi vorbește tot lui nervoasă. Kenji îmi explică faptul că eu nu am făcut clar acest lucru și responsabilitatea mea era să înmânez această asigurare și să mă asigur că s-a înregistrat în contabilitate… Mă uit la Yokko și vorbesc direct cu ea:

– I have insurance, no pay 300$ insurance!!!

Yokko nu îmi explică nimic, îmi spune atât:

– This is your statement, you have plane tomorrow.

Nu mă las, eu trebuie să mă întorc cu 2000 de dolari acasă, ce nu înțelegeți?

Imi lasa un plic cu acei bani cash, in yeni, si mă lasă singură pe canapea, se întorc toți la calculatoarele lor, așteptându-mă să plec acasă să-mi fac bagajul.

Până aici! Mi-a ajuns cu locul ăsta! De nicăieri, mă aud tipând în mijlocul agenției încercând să nu plâng, dar nu reușesc. Tip și urlu și dau din picioare ca într-un tantrum:

– You are bad people!! Yokko you are a baaaad people! I hate you, I hate Tokyo! Fuck you and your agency!!!!

Și aștept… plângând surd… nu se întâmplă nimic, doar s-au uitat la mine surprinși că din copilul ăsta poate ieși așa ceva, până acum am fost cel mai cuminte personaj din agenție.

Nu îmi zice nimeni nimic, mă lasă să plâng pe canapea și eu mă gândeam doar la ce o să spun acasă, părinților, colegilor, agenției… i-am făcut pe toți de râs.

Decid să plec, cobor tot încercând să mă liniștesc, nu dau de nimeni pe drum, speram sa o vad pe Tully.

Vreau să cumpăr ceva amintiri de aici și decid să mă duc spre Yahoo Internet Cafe, parcă era în drum un magazin de suveniruri. Ies din metrou și în fața mea aud limba română, erau doi băieți înalți, bine făcuți, povesteau despre noaptea de dinainte din Lexington. Erau doi modei români băieți.Aveam să aflu mai târziu că erau Bogdan și Traian,cu care am devenit prieteni ani mai tarziu. Nu i-am oprit, am mers în spatele lor, auzindu-i vorbind în română și un dor de casă m-a cuprins și am uitat de asigurare, m-am gândit măcar să vin acasă cu câteva suveniruri pentru fiecare, chiar și pentru domnul Soare.

Găsesc magazinul plin cu bete de mâncat, calendare cu pisici japoneze, evantaie superbe și tot felul de mici acareturi specifice. Pun în coș, fac calcule, scot din coș, îmi propun să nu cheltuiesc mai mult de 100 de dolari pe cadouri. Cred că am pierdut 4 ore în acel loc, încercând să acopăr toate persoanele cărora aveam să le fac cadouri, în final mă încadrez în 79 de dolari și îmi rămân bani pentru biletul de autobuz către aeroport și ceva de mâncare la colțul străzii, era prima dată când mâncam înafara casei și chiar meritam.

Ajung acasă și mă apuc să fac bagajul. Agnieska tipă la iubitul ei la telefon sau ce făceau ei, tot nu m-am prins dacă așa e limba sau femeia asta are probleme cu nervii. Decid să mă întorc cu asternuturile și să car în brațe cadourile tocmai cumparate pentru cei de acasa ca să nu se adauge la cântar în aeroport. Dacă tot nu mă întorc cu banii intacți, măcar gaura financiară la capitolul asternuturi să nu dau.

În sistemul clasic japonez la 5 dimineața mă trezesc să plec la aeroport cu clasicele hărți desenate de mână și detalii pe margine, dar plec altfel de aici, abia că m-am uitat pe hărți. Nu îmi mai trebuiau, știam să ajung la Ana hotel, știam cu terminalul, știam să nu îmi uit bagajul.

În schimb, în acea dimineață am găsit în bucătărie câteva compozite ale fetelor. Mi le-au lăsat în ziua precedentă; cateva au si adresa de mail scrisă pe ele, era și a Agnieskai. Cumva nu cred că am fost atât de neplăcută pe aici, poate doar starea mea continuă de anxietate a tradus totul catastrofal sau asta este doar o obisnuita a modelelor la plecare?

Spate compozit Oana Stan

Drumul spre casă e în continuare amețitor dar parcă nu chiar așa de rău ca la venire, mă gândesc doar la bagajul de cală, sper să nu fiu nevoită să plătesc din acești yeni pe care îi țin ascunși în bagajul de cala. Eu ar trebui să declar orice ban sau bun pe care îl aduc in România dar sunt instruită bine cum să nu anunț acest lucru.

Când credeam că totul e liniștit și prind și loc la ieșirea de urgență, mă găsesc lângă un om de afaceri în avion.

Un om atât de guraliv care îmi povestește de toate despre business ul lui și când îi explic câți ani am și ce am făcut în Tokyo rămâne șocat și încurcat, îmi explică cât de greșită e toată acțiunea mea la nivel european ale drepturilor copilului, mă bușește râsul.

Totul culminează cu un punct atât de dezgustător încât îl voi prezența succint: scoate o mapă de manichiură în care erau pensete, forfecuțe și 3 scobitori ce păreau deja folosite. Scoate una și își curată dinții mari, o pune la loc fără vreo mare curățare și mai scoate o a doua cu care își curăță unghiile de la picioare și o pune la loc fără vreo mare curățare.

Mi se face rău fizic și mă gândesc doar că sigur, măcar o dată, a încurcat scobitorile. Decid să îl evit și să îl ignor tot zborul, mă uit intens pe geam la aripa și nori când deodată aud doar:

– Tell me when the engine stops! si râde zgomotos.

Reușesc să adorm și să îl ignor cu succes.

Un Zurich mai târziu și un zbor foarte întârziat către București ajung la Otopeni unde liniștită îmi iau bagajul și ies la Sosiri.

Aveam să aflu că mama a făcut o cădere nervoasă când a văzut că zborul meu întârzie, o găsesc plânsă și fără vlagă în brațele mătușii mele. S-ar putea că această întârziere să fii fost picătură care a umplut paharul pentru ea.

Îi iau în brațe și sunt fresh, matură și în control.

Ajung acasă și părinții mei împreună cu sora mea se așează, ca niște copii, pe jos în camera mea așteptând să le povestesc tot, este deja 23:00 dar nu contează, oamenii ăștia îmi sorb cuvintele din gură.

Bineînțeles că le povestesc de Tully foarte mult, de Disneyland, evit cât pot de mult faza cu asigurarea, asta este pentru altă dată.

Au lacrimi în ochii și acum că am copil înțeleg de ce, acum înțeleg că m-am întors acasă alt copil, așa cum se transformă și fetița mea după vreun puseu de dezvoltare.

Le arăt cadourile, le explic cum m-am încadrat în bani și că totuși am venit cu 200 de dolari în minus și că îmi pare foarte rău pentru asta.

Le văd figura fetei , 2 părinți mândri până la dumnezeu de copilul lor că a avut grijă de bani, s-a descurcat și acum e acasă intactă, neopărită, cu toate degetele la mâini și picioare.

Atunci m-am prins că nu despre bani e vorba și că le pare rău că mi-au spus de acei 2000 de dolari, nu contau banii ăia, așa au considerat ei că acesta ar fii un stimulent pentru mine să am grijă pe acolo. Și nu puteau avea mai multă dreptate, pe lângă anxietatea pe care mi-au dat-o banii ăștia, acest obiectiv m-a obligat să mă ridic și să vorbesc pentru mine când a fost cazul să nu las să mă calce în picioare măcar moral o Yokko din Tokyo care calcă pe cadavre.

Le spun că nu cred că voi mai pleca vreodată undeva pentru că am avut doar două joburi în toată perioada din Tokyo și tata se ridică de pe podea și îmi spune:

– Prințesa mea mică, tu vei vedea lumea, o să vezi!
Și așa urma să fie.