Timp citire: 10 minute

Sună telefonul în sufragerie. Alerg din ultima cameră cât pot de tare, am un sentiment că este pentru mine. Răspunde mama:
– Da, este acasă! Da, o chem acum! Oanaaaa, la telefon, agenția!
– Alo?
– Bună, Oana, fă-ți bagajele că pleci în câteva zile în Hong Kong!
– Ok, astăzi am serbarea de sfârșit de an și apoi trec pe la agenție pentru detalii.
– Nu ai ce să faci azi la agenție, te sun eu când am biletele și contractul gata. Tu fă-ți bagajele că pleci pentru cel puțin 3 luni.
Și închide.
Gânduri aleargă prin capul meu. Fug repede în cameră să găsesc atlasul vechi de la mama. Sper că au Hong Kong pe hartă, știu sigur că Myanmar se numește Burma în atlasul ăsta…
– Mama, tataaa, plec în Hong Kong!
Se aude ușa deschizându-se de la camera lui tata, buimac, se uită la mine cu un rânjet mare:
– Ți-am spus, măi tată, că tu o să vezi lumea, cine e prințesa lui tata?
– Hihihihihi, trebuie să aflu cum e vremea acolo, să văd ce haine să iau, am doar câteva zile!!
– E vară aici, sigur e vară și acolo! spune tata.
– Nu functioneaza asa planeta, tata!
Găsesc atlasul cu foi mâncate pe margini și văd că Hong Kong este un oraș din China. Mă duc în China?? În zilele următoare, mama află de la prietena ei, profesoară de geografie, că Hong Kong-ul este independent din ’97 și că e cazul să aruncăm atlasul ăla.

Marea zi vine, știu că mă văd în aeroport cu altă modelă româncă, Alexandra. Am înțeles că este mult mai mare decât mine și că mergem împreună în Hong Kong. Și ea a mai fost în Asia înainte, chiar în Tokyo, doar că ea a făcut bani, spre deosebire de mine.
Offf, o să am competiție pe filiera românească… sper să ne împrietenim și sper că nu o să fie ca fetele din Tokyo… totuși ceva engleză am mai învățat în ultimele mele călătorii în Istanbul și Atena.
Bagajul făcut la ușă, îmi pun actele în ordine și mama este în colțul camerei mele cu canapeaua deja strânsă, nu mai e pat. O strâng în brațe și îl pup ușor, temător, pe tata… El lacrimează puțin în colțul ochiului, mama îi dă palme peste ceafă:
– Hai, măi Gogule, a fost plecată și mai departe de atât, se descurcă!

Sora mea mă duce la aeroport și mă gândesc iarăși doar la bagajul de cală, acest chin omniprezent al tuturor călătoriilor. L-am cântărit, am verificat biletul… sunt totuși 3 luni și, chiar dacă nu am așternuturi la mine, acum sunt o fată mai mare și încep să îmi car pantofi cu toc, creme, șampoane și alte acareturi pentru menținerea tinereții.
Check-in, nu o văd pe Alexandra.
Control pașapoarte, nu o văd pe Alexandra.
Doamne, dar cum arată Alexandra??

O strâng în brațe cu putere pe Cătălina și plec de la controlul pașapoartelor.
La poartă văd o fată subțire, roșcată, cu un ten atât de translucid încât o hartă hidrografică a venelor se poate desena pe ea. Mă duc spre ea și mă prezint, îi văd dezamăgirea, aceeași din Tokyo, sunt prea mică, știu, am 15 ani și ea undeva peste 20.

Este politicoasă în avionul spre Istanbul, mă întreabă lucruri generice: Cum e la școală, ce note am? Părea că ceva mocnește în ea continuu și mă întreabă lucruri doar ca să-și distragă atenția. Nu întreb mai nimic înapoi, mi-e teamă să nu spun vreo prostie, să nu mai vrea să fie românca mea… așa îi spuneau deja ai mei, fericiți că în sfârșit plec foarte departe de casă cu cineva care îmi vorbește limba.

Primul zbor e mereu plin de emoție, gânduri și încă legată mental de casă. Între Istanbul și zborul către Hong Kong avem puțin timp pentru a schimba terminalul și pentru a ajunge la poarta pentru un zbor exotic de 11 ore. În acest zbor lung, am învățat să dorm în avion în cele mai imposibile poziții și am încercat să mă obișnuiesc cu mâncarea.

Aflu că Alexandra iubește nespus de tare un băiat și această călătorie pentru ea e plină de tristețe și dor de casă, pentru mine în schimb e plină de entuziasm și curiozitate.
După un mic dejun cel puțin aromatizat cu mirodenii chinezești, văd în întuneric aeroportul, este în mijlocul mării, arată ca o autostradă luminată ce pare că se scufundă la fiecare aterizare… sau doar plouă foarte tare? Aflu ani mai târziu că acest Hong Kong International Airport este o minunăție tehnologică, construit în mijlocul mării pe o insulă artificială.
O dată aterizate, ne ducem la ghișee diferite, fiecare cu povestea pregătită. Răspund cuminte la întrebările de la controlul pașapoartelor. Le explic cum am venit ca turist aici, cum mă așteaptă alți români la aceeași adresă, le las adresa unde voi locui într-un formular, așa cum am fost învățată. Știu poezia, știu să ascund orice urmă de model și primesc viza pentru 30 de zile calendaristice în Hong Kong. Ce voi face cu următoarele 2 luni… habar nu am, sper să aibă ăștia de la agenție vreun plan.
Este târziu în noapte, ieșim de la ridicarea bagajelor și văd o fată mică, chinezoaică, cu o pancartă mai mare decât ea pe care scrie: Wanna & Alex. Ahhh, așa o să fie și aici? Oamenii ăștia nu citesc contractele sau actele clasice care m-au adus aici, ce este atât de complicat la numele meu? Îmi propun să mă distrez pe baza numelui. Într-o țară a cărei limbă abuzează de vocale, eu aleg să fiu un verb până la capăt.
Îi fac semn Alexandrei:
– Da, astea suntem noi, Wanna go?

Magy este una dintre bookerițele noastre și a venit să ne ducă până la apartament. Am ieșit din aeroport și o pală de aer fierbinte și umed mă lovește, seamănă exact cu infuzia cu ceai de mușețel când am sinuzită.

Prima gură de aer nu intră bine în piept, încerc să respir corect și parcă nu intră îndeajuns de mult oxigen. Decid lucrul cel mai logic într-o astfel de situație: să fumez o țigară! Deschid în mijlocul drumului bagajul de cală și scot unul din cele 3 cartușe de Marlboro Lights cumpărate din București pe ascuns, să nu afle mama.

Nu știam ce climă e exact in Hong Kong, am aflat prin profesori de ce țară nu aparține acest loc, dar știam sigur că un pachet de țigări este mai scump decât în România și m-am blindat cu pachete de țigări cât să mă țină o lună. O deprindere pe care am susținut-o ani întregi în călătoriile mele.
Aeroportul este legat de oraș printr-un tunel subacvatic, când suntem undeva la mijlocul lui mi se înfundă urechile, pare că suntem la mare adâncime…

Magy este foarte drăguță și încearcă să fie politicoasă, dar probabil din cauza oboselii, tot ce pot să fac este să râd continuu și nepoliticos de accentul ei asiatic și de faptul că majoritatea cuvintelor se termină într-un “-laaa”: Oklaaa, surelaaa, apartamentlaaa. Amuzanți acești chinezi britanici, engleză right on point, dar cu un twist delicios de amuzant.
Ajungem în Western Marketlaaa, partea continentală a Hong Kongului, ne explică Magy. Clădirea este extrem de înaltă, dar mă bucură, nu îmi este frică, am mai trăit fix asta cu ceva ani în urmă și pentru prima dată simt că nimic nu mă mai surprinde. Un gând rapid mă îngheață pe loc: oare ăștia au cutremure aici?

Urcăm într-un lift unde o cameră de filmat este vizibilă în colț, fac cu mâna ca un copil tâmpit. Ajungem la etajul 19, o stânga scurtă și o ușă se deschide într-un hol de un metru. În stânga observ o bucătărie de 2 metri pătrați cu plită și mult gunoi strâns în pungi de supermarket care ocupă jumătate din ea. După alți 2 pași mici, o sufragerie minusculă cu un televizor și o canapea din ratan care ocupă tot spațiul. Două uși în față care duc către camere ce par decente ca dimensiune.

Însă… Magy deschide în dreapta mea o ușă glisantă din lemn, de culoarea peretelui, nici nu o observasem. Ușa duce către o cameră de 2 pe 2 în care sunt doar 2 paturi single de spital și ceva sus pe perete ce pare să fie o elice prinsă într-un grilaj, este aerul nostru condiționat propriu și personal.
Am nevoie la baie, observ că baia este de 3 ori mai mare decât camera în care urma să dorm 3 luni și să o împart cu Alexandra. Lângă baie e un șifonier de dimensiunea unui chinez cu probleme de creștere, cu uși glisante, în care noi două trebuie să ne descurcăm cu acele 64 de kg de haine aduse de acasă. Nu am mai văzut în viața mea un apartament atât de mic în care aparent trebuie să trăim 4 persoane, nici măcar în Tokyo. Ce mă șochează și mai tare este geamul din sufragerie, mic cât un geam de aerisire de la baie din București. Noi nu aveam așa ceva, mai vedeam pe la alții ai căror tați au spart peretele fără autorizație de construcție.

Nu e nimeni acasă, doar noi două, iar Magy ne lasă o hartă desenată cu drumul către agenție, pare foarte aproape. Ne lasă și 2 telefoane viu colorate cu câteva numere presalvate, ne îndeamnă să le folosim liniștite. Este primul meu telefon mobil și aparent în Hong Kong este 1 cent pe minut tot timpul( pentru cei care mai tin minte planur tarifar de la Connex), avem liber la sunat pe teritoriul Hong Kong-ului, măcar de am ști pe cineva aici.

Alexandra plânge în cameră și văd că își ia o foaie mare de hârtie, unde a găsit-o? Desenează niște linii, multe linii, ca un mare X și 0, nu înțeleg. Desenează un calendar cu toate cele 3 luni până pleacă de aici, avea să taie în fiecare seară ziua precedentă. Alexandra vrea acasă, eu vreau pe afară. Fumez o țigară în mijlocul sufrageriei absurde, sunt ușor dezamăgită… camera este inuman de mică, este foarte cald și foarte umed, transpir și părul meu este de-a dreptul mătură.

În timp ce fumez țigara de parcă nu am mai fumat de 20 de ore, deschid televizorul și apare cel mai ciudat canal posibil. Perspectiva de sus, se vede doar interiorul unei cutii gri goale… ce e asta? Mă tot sucesc, mă tot întorc și deodată văd că cineva intră în cutie, apasă pe buton. Avem canal cu liftul nostru! Cam cât de degeaba și aleatoriu este acest canal TV? Dau pe alte canale, purici. Mă duc spre canalul o sută și ceva, tot purici… Ok, acum totul face sens, o să ne bem cafeaua uitându-ne la lift.
Decid să mă culc, nu despachetez, poate mâine.

Mor de cald în pat și ceva zumzăie și zboară prin cameră exact ca o rădașcă în plină vară. Aprind lumina, este un gândac zburător de dimensiunea degetului meu mare, mă sperii, sar în pat și țip, Alexandra la fel. Doamne, ce gândaci de bucătărie masivi au ăștia! Decidem să dăm drumul la aerul condiționat ce avea doar 2 funcții: ON & OFF. Camera fiind de dimensiunea unui dulap, aerul condiționat a transformat-o într-un congelator imediat însă macar se liniștesc zgomotele de gândaci, încerc să adorm cu un ochi la calendarul Alexandrei de pe perete.
Se aude un scârțâit de ușă în noapte, râsete de fete și băieți, ce-i drept nu ne cunoaștem colegele din cele 2 camere decente. Amândouă stăm în pat nemișcate, ne uităm una la alta.

Din mica sufragerie se aud râsete și extrem de multă vorbă, vorbesc unii peste alții, parcă nu au răbdare să termine ce are unul de spus că celălalt are alta poveste de arătat. Număr vreo 5 voci.

Deschid timid ușa glisantă și văd 2 fete blonde, un băiat înalt ce părea asiatic, încă unul mai bătrân cu accent australian și un băiat ce jur că pare localnic.
Pe rând, se apleacă asupra mesei mici de sticlă, îmi pică ochii pe masă și observ multe linii din praf alb, un card colorat și ceva bancnote răsucite. Cel bătrân îmi face semn cu o bancnotă colorată rulată ca un tub:
– You want a line? It’s the good shit!

Fac semn că nu, habar nu am ce e aia, nu o întreb nici pe Alexandra. Suntem amuțite, nu ieșim din cameră. Îmi aprind o țigară in mijlocul patului.
– Yeah, can I have some? You know when you snore coke, you smoke a lot! Hey Kenji, they have cigarettes! Where are you from? o întreabă australianul pe Alexandra?
– From Romania!
– Yo Kenji, we have Romanian cigarettes!

Facem cunoștință, colegele noastre de apartament: Linda din Germania, Niki din Noua Zeelandă și băieții model de la etajul 23 din aceeași clădire: Kenji, James și dealerul al cărui nume nu m-am sinchisit să-l rețin, dar aveam să îl mai revăd.
Aflăm că este ultimul weekend al lui Niki după 3 luni de stat în Hong Kong, se întoarce în Noua Zeelandă. Vorbesc mult și repede, este deja 6 dimineața și ăștia nu mai tac, ușa glisantă nu prea ajută fonic. Reușesc să adorm în râsetele lor.
Este 8 dimineața, ruptă de oboseală și ușor febrilă de la aerul condiționat din casă și din sufragerie, bucuroasă totuși că am scăpat de gândaci.

Mă îmbrac conform ținutei gândite de acasă și plec cu Alexandra spre agenție. Într-adevăr, e foarte aproape și drumul e genial, trecem prin Western Market, o piață a localnicilor, unde aveam să mănânc zilnic fructe pe care nici nu știu să le descriu alor mei. Pot spune că am mâncat kilograme întregi de lychee zemoase și dulci ce îngrașă ca naiba.

Pe drumul spre agenție, văd tot felul de magazine amplasate la parterul clădirilor. Magazine cu saci mari mirositori și lipicioși, plini de insecte, viermi uscați și tot felul de lighioane ce nu pot să le identific nici în insectarul făcut pentru școală cu un an înainte.

Hong Kong miroase a mâncăruri, mirodenii, pipi și aer sărat.

Ajungem în fața agenției și sunt transpirată toată, părul trebuie strâns într-un coc pentru că nu mă înțeleg cu el de niciun fel, este tot ridicat, electrizat parcă nu am avut balsam în ultimele luni.
Agenția este, ironic, la etajul 2 al acestei clădiri inalte, număr peste 20 de etaje.

Deschid ușa și văd o sală de așteptare mică, cât camera noastră de mică, un calculator 486 și după un perete fals, plin cu compozite de modele, văd o masă mare la care sunt 8 persoane ce vorbesc frenetic la telefon unii peste alții. Undeva în spate se mai vede un birou cu un domn chinez gras și transpirat. Mă gândesc doar că treaba asta cu umiditatea nu o să treacă niciodată, omul ăsta locuiește aici și arată de parcă a alergat un maraton.
Pe rând, fiecare booker ni se adresează, face o plecăciune în fața noastră cu cartea de vizită în mână și ne-o înmânează cu ochii în pământ și aplecați pe un genunchi… something Japanese is going on și aici.
Zâmbăreață mă prezint, engleza mea e mai bună dar nu conversațional bună, observ că orice zic eu, ei râd. Oare știu cine suntem?
– Hi, I’m Paul, the boss of this agency. Și pleacă nepăsător.

Nu am apucat nici să mă prezint și, într-un mod ciudat, nici nu l-am mai vazut pe acest om până spre finalul călătoriei mele în HK.
Magy ne oferă câte o carticică hartă și ne înmânează foile cu castingurile pe ziua de azi. Ne explică cum în fiecare dimineață trebuie să venim la agenție la 9:00 să ne ridicăm programul. Ne explică unde este metroul, era aproape, și ne explică despre un client din acea listă. Lisa, acest client recurent, este foarte important, dacă ne place, ne va da multe joburi.
Plec cu Alexandra la castinguri. Este îngrozitor de umed și de cald, nu știu ce să mai dau jos de pe mine. Cu Oyster Card-ul avem acces la metrou, unde mi-aș fi dorit un pulover, pentru că sunt 16 grade, trebuie să îmi cumpăr un șal, o căciulă, ceva… Imediat cum ieșim din metrou, acea pală de căldură și transpirație mă lovește din nou. Multe castinguri prin cartiere atât de colorate și paradoxale, clădiri înalte de birouri la parterul cărora se regăsesc magazine vechi ce par de pe vremea împăraților și restaurante ce arată ca un împinge-tava cu scaune și mese decolorate.
HK este pur și simplu un paradox, un mix ciudat de vechi și ultra modern, vântul dinspre ocean este umed, traficul asurzitorastfel incât orașul este continuu într-un nor in care nu se vede niciodată soarele. Trăim într-un smog.

Alexandra caută disperată o cartelă internațională să sune acasă, atunci îmi dau seama că eu nu am dat niciun semn acasă. Mă duc la agenție a doua zi și trimit un mail surorii mele, îi las numărul meu de mobil și asta avea să fie modul meu de comunicare acasă: mail și dacă timpul trecea prea repede pentru mine și prea încet pentru ei, mă suna sora mea.

Alexandra reușește, sună acasă, cartela ține doar 5 minute, închide plângând la un telefon public roșu exact ca cele din UK, cum am văzut mai demult la TeleEnciclopedia. Mi se rupe inima când o văd, dar cumva îmi pare rău că nu se bucură de loc și că nu îi dă o șansă, poate este prea devreme pentru ea…nu prea știu eu cum e cu dragostea incă.
Ajungem la castingul cel mai important, la Lisa. Este serioasă, înaltă, elegantă și cu trăsături atât de feminine, sigur a fost model în trecut. Se uită peste book-urile noastre, ne roagă să facem un mers până la perete și înapoi. Pe mine mă mai pune o dată, mă roagă să stau mai dreaptă și să merg mai încet. Știu, eu tot timpul mă grăbesc… și fix aici, în Hong Kong, am să mă fac de râs din cauza grabei mele.
Mergem acasă și pe drumul de la metrou observ că suntem la câteva sute de metri de mare sau ocean, ce o fi, am uitat ce am văzut în atlas, Marea Chinei să fie? Știu sigur că este unul dintre cele mai mari porturi din lume și se vede chiar de la geamul nostru minuscul din sufragerie. Locuim la mare și inima mi se umple de bucurie!
Odată ajunse acasă, cele două colege de apartament abia se trezeau. Au avut o noapte epică și, deși încercau să fie drăguțe, tot ce auzeam prin casă era: “Fucking cocaine!! Fucking cocaine!” Despachetăm, nu avem loc amândouă în dulapul ăsta de pahare, nu de haine, decid să păstrez jumătate din bagaj sub patul meu, sper să nu intre gândacii în el.

În acest weekend este iarăși petrecere dar de data asta la noi în apartament, going away party pentru Niki, iar Linda plânge de rupe cămașa pe ea. Sunt cele mai bune prietene de atâtea luni, însă Linda lucrează foarte mult și e un câștig pentru agenție, Niki nu prea. Înțeleg, asta am pățit și eu în Japonia, sunt decisă aici să fac o treabă mai bună.
A doua zi nici nu mă îmbrac bine și o puștoaică cu un nas interesant și de o eleganță absolută este la ușă cu bagajul. Este Anna, o canadiancă de aproximativ 18 ani. Anna ia camera lui Niki, o lăsăm să despacheteze și îi promitem că o scoatem la o plimbare mai încolo, planuim să mergem la The Peak în după-amiaza asta, cel mai înalt loc din HK la care urci cu un tramvai de lemn vechi de aproape 100 de ani.

Între timp, la agenție mai cunoaștem și alte modele: o Viola din Polonia, o Allison din Florida și alte fete din Europa sau America, orice, numai asiatice nu.

Ne facem castingurile, ne facem gașca și mergem la The Peak. Parcă suntem fugite de acasă și nu mai cunoaștem limita bunului simț, ne agățăm de toate toboganele din locul de joacă, suntem gălăgioase, facem poze cu alți turiști, râdem și glumim de parcă suntem singure. Aici facem primele poze cu aparatele Kodak pe film de 10 $HK.

Sună telefonul, Magy îmi spune că Lisa ne-a plăcut foarte mult și că avem un prim job în afara HK, undeva în China și că trebuie să mergem cu feribotul. La ora 6 dimineața, o oră total nerezonabilă pentru mine, mă aflu pe un feribot ce părăsește HK cu o echipă extrem de mare de stiliști, machiaj, păr și modele către Guangzhou, China. Eu și Alexandra ne pozăm pe toate colțurile bărcii.

Ajungem în Guangzhou, urmăm steagul albastru, semn că este grupul nostru, și ajungem la Hilton Guangzhou. Sunt atât de entuziasmată, urmează să dorm la Hilton pentru prima dată. Hotelul nu este mai prejos așteptărilor mele, ba mai mult, cada se termină într-un cap de leu auriu de o dimensiune absurdă, baia e cât apartamentul nostru din HK și patul e un rai pe care nu am să-l consum îndeajuns. Nici nu despachetez bine că suntem chemate în lobby la repetiții. Nu am văzut niciodată o pasarelă mai lungă și mai complicată, se desprinde în alte 4 pasarele pe forma unui diamant și cred că avem de mers 1 km pe ea cât să terminăm o ieșire.

În backstage îmi găsesc stenderul pe care scrie negreșit “Wanna”, sunt 3 stendere de fapt. Întreb două chinezoaice care sunt ținutele mele și îmi fac semn către aceste 3 stendere. O prezentare normală are 3-5 ținute per model maxim, eu astăzi am 30 de ținute. Norocul e că sunt blănuri. Cum adică? În China, în HK, la 40 de grade, în luna iunie, prezentare de blănuri? Și nici mai mult, nici mai puțin, fiecare fată are aproximativ 30 de ținute, suntem vreo 30 de fete cu totul, dumnezeule, o să dureze o zi întreagă prezentarea asta.

Cele două fete minione chinezoaice sunt de fapt asistentele mele, mi se explică faptul că ele mă ajută să mă schimb și îmi țin notițele pentru fiecare ieșire, pentru că fiecare ieșire are o altă coregrafie.
O zi de repetiții în care mă simt de-a dreptul idioată și lipsită de memorie, greșesc ieșiri, greșesc ținute și sunt prea grăbită, chiar dacă am două asistente.

Iar nu pot dormi pentru că mâine este ziua prezentării, stau în cada cu cap de leu gigantic și îmi citesc notițele, încerc să le găsesc un ritm, o noimă să le țin minte. Dacă nu sunt în stare să rețin câteva coregrafii, la BAC ce o să fac?
Ora 11:00 dimineața, începe primul show. Astăzi aflu că de fapt este unul dimineața și unul seara pentru clienții mai importanți, 2 show-uri într-o zi??? Prezentarea asta durează atât de mult încât apuc să mă împrietenesc cu celelalte modele stând la coadă să ne facem ieșirile, mă împrietenesc cu oamenii de la păr care obsesiv vin să mă retușeze după fiecare blană schimbată.

La un moment dat, în toată vria prezentării, decid să mă uit în sală. Pare că sunt aici de atâta timp încât face sens să văd pentru cine prezint.

Fețe nemișcate, doamne acre, ținute incredibile, toate minione. Niste domni pe lângă ele mai schimbă o vorbă stânga-dreapta cu alți domni din sală, parcă sunt la cumpărături în magazinul Unirea și s-au plictisit. Toate aceste doamne asiatice, țepene și albe la față, își notează câte ceva într-un carnetel și ici-colo mai arată cu degetul către cineva de pe scenă.

Mă simt ca la un concurs de Miss, după a 18-a ținută încep să iau feedback-ul personal, știam eu că nu trebuie să îmi facă părul așa creponat, nu îmi stă bine și iată că nu pot să vând o blană!
La show-ul de la 19:00 deja nu mai am nici o povară, parcă mă plimb pe stradă și mă uit la cliente care de data aceasta sunt foarte putine asiatice si foarte multe blonde cu ochii albastri imbracate la fel de rafinat dar cu o cu totul alta stare de spirit. Parca suntem mai degraba la o petrecere si noi suntem entertaineri care deranjeaza din cand in cand sirul gandurilor celor din sala. Aud cu ici colo ceva rusa iar barbatii nici nu se uita la noi, doar cativa ochii sunt atintiti la noi, probabil cele proaspat intrate in societatea inalta. Cand se termina prezentarea observ ca sala este inca plina, stau la mese, rad deschid sampanii si nu se sinchisesc sa se ridice.

Asta da comparatie de culturi intr-o singura.

Această zi a fost un shot de adrenalină continuă în care greșelile nici nu mai contează. La prezentarea 2 fac aceeași coregrafie, orice mi-ar spune asistentele. Ajung pe scenă și văd că nimic din repetiție nu se mai ține, suntem dintr-odată câte 7 fete pe scenă… ne-am încurcat toate de tot.

Tacit, fiecare dintre noi decidem să ne așteptăm una pe alta și cumva totul funcționează și nimeni nu ne sancționează.
Am dormit atât de puțin în acest pat de 5 stele, m-am bucurat atât de puțin de cada asta mare in care deși îmi țin genunchii la piept, măcar are dop și nu trebuie să pun o pungă la scurgere, ca la cea din Hong Kong.
Plecam acasă, noi, oamenii implicați în prezentare, suntem deja gașcă. Ne știm cât de cât pe nume și un anume tip de la păr vrea să stea neapărat lângă mine.

Tot drumul pe ferry încearcă să mă convingă să vin la salonul lui să mă tundă, gratis! Orice, numai să mă tundă.

Îi văd ochii atât de nervosi și deciși vorbind despre părul meu încât nu pot să iau în serios problema asta. Băiatul ăsta îmi explică în toate modurile posibile că am un păr extraordinar și cu toate astea el nu poate lucra cu el pentru că este prea mult și prea des, de asta obsesiv mă tot pieptăna in timpul prezentarii. Aproape că mă ceartă că nu mă tund să fac viața mai ușoară tuturor hair-stylistilor de pe pământ.

Eu îi explic amuzată și neluând în serios faptul că noi în România ținem mult la o coamă de păr blond nisipiu și că nu m-am tuns eu pentru lucruri mai importante, dapoi pentru prezentări de blănuri. Să găsească o soluție, domne, că așa ceva nu se mai găsește!

I se înroșesc ochii pentru că vede că dă la perete cu această explicație, îmi spune scurt:
– I really like you, I will talk to the agency, this is for your own good!
– Ok, you silly!
În mintea mea mă gândesc că e un leneș, nimeni nu s-a plâns de părul meu vreodată, deși da… ia multe ore să îmi faci orice la păr.

În câteva zile și după 8 ore de stat în salon eram filată, uuuușor scurtată, toată aranjată! Bineînțeles că am imortalizat momentul 🙂